Știi că îți este sete, pentru că ai mai băut apă și altădată. Memoria senzației de sațietate, a apei proaspete care îți umple gura, te face să știi ce îți lipsește atunci când îți este sete. În mod similar, ți-e dor să îți fie cu adevărat bine, pentru că odată, în Eden, părinților tăi le-a fost atât de bine, iar acea informație a rămas agățată și în tine. De ce crezi că tinzi mereu înspre relații armonioase, după prezența lui Dumnezeu, după muncă plină de satisfacție și odihnă perfectă? Gândul acesta al veșniciei este cuibărit în tine. Vrei ceva ce știi că există și nu te vei simți săturat de nimic altceva, decât de binele care curge din Prezența lui Dumnezeu.
În tine există această memorie a unui spațiu perfect și de aceea tânjești după el și încerci cu disperare să îl recreezi. Îl cauți în relații perfecte și autentice, în casa pe care te strădui să o menții mereu curată, în orele lungi de muncă. Însă tot ceea ce faci are legătură cu cine vrei tu să devii. Ai pierdut slava, demnitatea din Eden și ceea ce încerci cel mai mult este să recreezi este acea identitate pierdută. „Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Isus spune că o înlocuim cu slavă deșartă – cu validarea și aprobarea celorlalți și tocmai de aceea nu putem crede. El întreba: „Cum puteți crede voi, care umblați după slava pe care v-o dați unii altora și nu căutați slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:44).
Există o slavă care vine de la Dumnezeu – o restaurare care spulberă sentimentul de vinovăție și deșertăciune pe care îl resimți, o demnitate pe care o redobândești prin apartenența la familia lui Dumnezeu. Când devii al Lui, raiul coboară în tine. Ți-e dor după Prezența Lui care aduce mângâiere, care te face să te simți primit, acceptat deplin, iubit, prețios. Acestea sunt amintirile din Eden pe care le porți ascunse adânc în tine. Într-o zi această realitate va fi întregită pe deplin, dar până atunci, ai șansa să o guști.
Mă bucur că exiști!
